Despre cei care iti deschid ochii...

   Despre ei... Nu stiu cum as putea sa-i numesc altfel, dar stiu ca despre ei, despre oamenii care iti deschid ochii vreau sa va vorbesc... Nu-i pot incadra in nicio categorie cunoscuta a relatiilor sociale sau interumane: nu-ti sunt neaparat prieteni (va cunoasteti poate de prea putin timp), nu tradatorii altora si salvatorii tai (nu vor sa salveze nimic din ce s-ar putea salva singur), nu neaparat cunostinte (poate i-ai vazut doar de catve ori in viata ta), nu cu orice pret dusmani (faptele lor nu demonstreaza acest lucru). Nu sclipesc cu finete  fata de problema ta. Insa  au dreptate, dar in anumite momente acestea sunt ultimele lucruri de pe acest pamant de care ai nevoie. 

Sunt cei care te vad acolo jos la pamant si pe tine cautand disperata ajutor si nu schiteaza nici cel mai mic gest de intindere a mainii. “Chinuie-te. Vezi acolo, uita-te. Nu acolo unde credeai tu... dincolo... unde este adevarul. Si vorbele lui nu iti iau durerea cu mana, ba parca din contra, pun sare pe rana care te ustura de mama focului. 

Acesti oameni sunt cei care te pun fata in fata cu adevarul:“Uita-te, trebuie sa vezi!”, fara cea mai mica intelegere a faptului ca tu nu vrei sa vezi, ca pleoapele tale stau confortabil cazute peste ochi. Sunt cei care iti spun ca daca suferi acum, mai tarziu nu o sa ai de suferit si isi incep expunerile si teoriile fara intelegere. Despre lucruri care te dor, care te fac nefericita, pe care ai preferat sa le eviti decat sa le infrunti vreodata, carora le-ai sapat de ceva timp groapa.... Cu o sinceritate care te scoate din minti si pe care nu vrei sa o auzi... Primul gest firesc de autoaparare este sa duci mainile la urechi si sa inchizi ochii. Dar poti??? Te lasa?... O astfel de persoana iti baga pe gat realitatea cand i-ai multumi pe eternitate sa te lase fericita cu visul.

Deseori ii alungi din existenta ta ca pe niste intrusi. Ba chiar uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se pofti sa-si dea cu parerea pe seama vietii tale si a greselilor tale. Legatura cu ei nu dureaza o viata.Si de ce?Cred ca sunt mai de folos decit legaturile armonioase pe care le facem bazindu-ne pe o oarecare afectiune omeneasca care dureaza pina la prima dezamagire. Nu le multumesti pentru binele, vorbele sau faptele facute, ci le reprosezi. De ce naibii incearca cu orice pret sa iti spuna ceva ce poate nu vrei sa auzi? Minciuna e mai confortabila, ignoranta si mai si, iar fericirea apartine exclusiv si in totalitate celor saraci cu duhul. Iar ceea ce iti spune este pe cat de incredibil, pe atat de adevarat... este trezirea la adevar.

   In viata mea au existat persoane care mi-au deschis ochii, iar uneori am fost si eu aceea care a deschi ochii la altii. Sa nu credeti ca e o placere sa spargi gheata care s-a intarit prin treptele dezastrului.Insa sa ignori adevarul la nesfirsit nu este o solutie.Da, sunt ei fara scrupule. Nu stiu daca vreodata cineva ii va multumi, eu insa recunosc,ca avem nevoie de astfel de oameni in societate. 

Prieteniile merita cultivate

     Se spune ca generatia noastra este o generatie fara limite, asta inseamna ca nu ii lipseste nimic si totusi ii lipseste ceva, esentialul: prietenia. Ar trebui sa ne dezvaluim gandurile acum cand inca mai putem, sa ne dorim sa fim cu cineva cu care sa ne intelegem reciproc.

  Deseori ne facem prietenii atit de stranii si nu ne dam seama de ce. Suntem atit de diferiti si totusi prietenim.  Prea putini dintre  noi se intreaba care este punctul forte pe care se bazeaza prietenia noastra.

      Ne gindim noi la punctele comune sau nu ne gindim, le spunem in voce tare sau zilnic  le trecem prin nenumaratele ginduri intrerupte de altele ?...Nu cred ca acest lucru conteaza prea mult, pentru ca , in fine nu poti sa patrunzi in creierul fiecaruia si sa-i vezi adevaretele pareri. Cel mai important ramine de mentionat, ca prietenia exista, cred in ea din copilarie, si sper ca nu voi ajunge printre acei oameni care sa strige la cer ca prieteni adevarati nu exista:  sa-i convinga pe toti  ca soarta sa a fost otravita de prieteni si acelasi lucru ii asteapta pe toti afirmind ferm, ca  prietenii sunt o pierdere de timp.

       Si eu  sustin ideea , ca prieteni ideali nu exista... Insa cine este ideal? Societatea ne-a acceptat asa cum suntem, insa poate sa apara o alta problema:  Daca noi acceptam societatea asa cum este ea? Viziunile personale despre societate uneori micsoreaza cercul de interesati si astfel se creeaza relatiile armonioase de prietenie.Asa la prima vedere se naste prietenia, totusi ea isi arata adevarata  fata cu totul in alte circumstante,un pic mai tragice...

   De fapt adevarata prietenie nu are un inceput anume, bine conturat , pentru ca tot ce se intimpla are un motiv.Ar fi banal un astfel de inceput : sa mergi pe strada, ti-a placut un om, te apropii si ii propui sa iti fie prietenul tau cel mai bun.Dar cine stie?Sunte milioane de oameni pe glob si diverse istorii despre inceputul lor.Pentru mine este banal, pentru cineva este normal...

   Sa revenim la ideea, ca tot ce se intimpla are un motiv. Stim cu totii renumitul proverb prietenia la nevoie se cunoaste. L-am utilizat de multe ori, l-am ilustrat in imagini la scoala, i-am gasit si locul in viata de toate zilelele..Prin urmare, prieteniile merita cultivate. Dar ca in orice relatie stransa prieteniile pun la rindul lor probleme de limite, probleme de morala.Cu totii acceptam ca trebuie sa ne ajutam prietenii, asa cum ne ajutam familia. Daca se intampla ca o perioada sa nu aiba unde sa stea ii invitam sa stea la noi pana se gaseste o solutie. Aria noastra de influenta este si a lui, in masura in care acest lucru ne sta in putere. Daca nu are nevoie de ceva material, ci doar de un umar pe care sa planga ii stam la dispozitie si la ora 4 dimineata desi ne este somn si noua nu ne este frica de ziua de maine. 

   In principiu, binele lui este si binele nostru. Dar asta poate ramane asa, la nivelul principiului, pentru ca experienta ne arata de ce nu intotdeauna prietenia la nevoie se cunoaste. Acest principiu isi are originea in ceea ce este considerat a fi esenta prieteniei - o compatibilitate de atitudine, viziune asemanatoare asupra lucrurilor, gusturi comune la care se adauga afectiunea aparuta in urma timpului petrecut impreuna. In momentul in care compatibilitatea dispare, e destul de probabil sa dispara si altruismul prieteniei.

    Insa cum am mai mentionat , nimeni nu este ideal, iar noi oamenii, sunem cea mai inteligenta specie de fiinte umane, suntem cei care putem ierta.Si daca esti un prieten adevarat trebuie sa-ti poti ierta aproapele. De cite ori nu ne-ar cuprinde dezamagirea si tristetea, intr-un sfirsit dorul de cei apropiati ne  induioseaza.

  Ierti si cele mai penibile vorbe care cu ceva vreme in urma te-au ranit, ierti ironia dezastruoasa, ierti indiferenta, ierti  ...De ce iertam? Probabil de aceea ca suntem oameni si avem un suflet mare ne gindim noi. Sau si aici este un motiv ascuns... Oare frica de singuratate poate fi acest motiv? Nu pot si nu cred ca sunt in stare sa concluzionez care din aceste sentimente este predominant. Acum mai trebuie sa stii ca unele prietenii dureaza o viata, altele doar o perioada scurta de timp. O sa pierzi si o sa castigi prieteni de-a lungul vietii, insa nu uita sa-i pretuiesti pe toti la fel de mult. Intotdeauna vei avea nevoie sa-ti fie cineva alaturi.

Un lucru este cert, prietenii vin si pleaca, dar nu trebuie sa ii pastrezi decat pe putini dintre ei, pe cei cu adevarat pretiosi. " Pe masura ce imbatranesti, ai nevoie tot mai mult de oameni care te cunosteau inca din tinerete." Mary Schmich

     Vei intilni oameni care te vor uita. Vei uita oameni pe care i-ai intalnit. Dar uneori intalnesti oameni pe care nu ii poti uita.  Aceia sunt prietenii tai.

     In functie de personalitatea noastra reusim mai usor sau mai greu sa ne facem prieteni. Unele persoane pot fi inconjurate de zeci de prieteni, iar altele pot avea doar trei, patru persoane care-i sunt mereu aproape. Numarul prietenilor nu conteaza atata timp cat poti spune despre ei ca iti sunt acei mai buni prieteni. Acum intreaba-te daca tu esti un prieten bun si daca cineva te considera cel mai bun prieten. Tu iti ajuti prietenii sa fie persoane mai bune si esti alaturi de ei atunci cand au nevoie de tine? Ei fac acelasi lucru pentru tine? Sunt sigura ca raspunsurile la intrebarile de mai sus sunt toate pozitive.

   Am citit undeva,  ca toti oamenii te aud cand vorbesti; prietenii insa inteleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep si ceea ce n-ai spus in cuvinte.Nu stiu cine este autorul acestor cuvinte, insa m-au impresionat enorm. Si eu imi doresc nespus de mult cit mai multe amintiri placute alaturi de cei dragi, liniste si armonie...Insa, cum am mai zis, suntem o generatie fara limite, iar nebunia ne caracterizeaza, asa ca,  cine stie ce surprize ne pregateste viitorul...))

   

A Душа хочет Pомантики...

Când o să-nţelegi iubirea, lacrimile te vor copleşi

           Ma intreb de ce uneori filozofia este asociata cu viata ?Sau de ce intrebarile legate de mentalitatea si sufletul nostru sunt asociate cu filozofia ?Este o materie sau este o parte a vietii noastre ce trebuie inteleasa si urmata ?Este o alta lege a firii omenesti ce trebuie impartita in capitole pentru a fii deslusita ?Nu suntem capabili de a intelege binele si de a uita raul,nu putem da un inteles necunoscutului,nu avem dreptul la o limita impusa,nu putem da la o parte partile fundamentale ale existentei noastre,deci nu putem stii ce e viata.

           Atatea dezbaterii ar putea fi incluse in aceste randuri dar pana cand si de ce ?Sunt un simplu om ce-si accepta viata,buna sau rea,e dreptul meu sa o percep cum vreau.Argumentarea unor idei se face pe baza simturilor,de aceea sustin ideea de aprofundare in sfera vietii si teoria de baza a filozofiei : "Nu incerc sa inteleg rostul vietii si nici sa il schimb", insa fiecare pas este spre inainte. Chiar si esecurile noastre ne conduc spre reusita, cu conditia sa continuam.

             Cel ce nu vrea să alerge, acela nu va cădea niciodată, cel ce vrea să iubească cu adevărat acela va cunoaşte adevărata Dragoste. Motivul tău există, intenţia există, sinceritatea există pentru a realiza ţelul şi, desigur, căderile inerente sunt de asemenea acolo.

Cine se poate menţine pe Calea Dragostei în mod egal? Chiar şi trupul nostru este rezultatul atâtor confluenţe. endocrine sau psiho-sociale, spuneţi-le cum doriţi, iar acestea sunt o parte a destinului.
            Lucrurile nu rămân niciodată stabile în această lume instabilă (Şi de ce ar rămâne?). Bucuriile şi tristeţile vieţii se derulează potrivit destinului nostru iar acest ciclu este în parte responsabil pentru eforturile şi eşecurile noastre, pentru intensitatea sentimentelor noastre. În ciuda acestora, îndrăgostitul îşi menţine eforturile şi lasă restul în mâinile lui Dumnezeu.
          Şi să nu uităm că un adevărat îndrăgostit niciodată nu se plânge si nu se lauda cu suferintele sale sau cu fericirea sa. El iubeşte. Se simte cu adevărat bogat. Căci bogat este numai acel ce păstrează cu tărie în inima sa, dragostea pentru jumatatea sa. Dar dacă într-adevăr avem dragoste în noi, ce este în jurul nostru va fi automat bun, va fi "contaminat" tot fără să spunem un cuvânt.Iubind vei accepta usor imperfectiunile acesti lumi si vei ramine usor indiferent fata de ochii invidiosi din jurul tau.Te-ai scufundat in valurile iubirii,restul nu mai conteaza...
         Înlătură-ţi ciudata atitudine a minţii. Este uşor să fii fericit şi zâmbitor. Ca şi cum te-ai încrunta ori te-ai agita. Nu-ţi trebuie decât puţină gândire clară. Şi nu uita nicicând că, îndrăgostiţii sunt cavaleri ai Luminii.
Dragostea este cel mai de preţ lucru din viaţă. Desi este inexplicabila din alte puncte de vedere mai exacte sau mai bine zis neacceptabila de altii din diferite motive ascunse...Ea înfrumuseţează sufletul... Prin dragoste sufletul capătă strălucire şi lumina ei răzbate de pe chipul celui îndrăgostit.
        Vorbesc si simt pe propria piele, atunci când devii un îndrăgostit, adevărata bătălie a început. Te lupţi cu tine însuţi. Te reconstruieşti. Este o bravă şi hotărâtă bătălie. Să nu disperi ori să dezertezi din "postul" tău. Dăruieşte-ţi Dragostei, trupul, mintea şi sufletul. Bătălia este insuportabilă dar recompensa este măreaţă, la fel, victoria este sigură. Tu vei învinge iar ego-ul tău va fi complet supus. Dragostea este cu tine, oriunde te-ai afla, ca să te ghideze, deci nu lăsa disperarea şi deznădejdea să te cuprindă.
         Când o să-nţelegi iubirea, lacrimile te vor copleşi, 
        Lacrimi de iubire ...

In fine, e atit de frumos sa iubesti...

     Iubirea inseamna durere, si n-o zic din pesimism sau din dezamagire... Sa iubesti si sa fii fericit sunt doua lucruri pe care le-am dorit intotdeauna si pentru care mereu voi lupta, insa deseori asteptarile nu sunt tocmai acelea pe care noi ni le-am dorit .
        In general nu doare, desi nu poti spune ca o relatie este o continua fericire, pentru ca nici asa ceva n-ar fi normal.
Dar poate te face sa simti mai acut, iti amplifica toate senzatiile. Esti mai atent la toate cuvintele spuse si la toate inflexiunile frazelor... cand iubesti. Te doare indiferenta cand iubesti pe cineva... Te doare departarea de cineva iubit.
  Dar si cand doare , tot mai bine e sa fi iubit pe cineva, decat sa nu fi cunoscut vreodata iubirea. Presupun ca te dezvolta, te implineste sufleteste si iti da adancimi nebanuite in suflet. Sa regreti vreodata iubirea ar fi un pacat...
    Iubind, intelegi, ca nu este destul numai sa iubesti pentru a fi fericit, suna banal si dezgustator , insa aceasta este realitatea. Iubirea necesita sacrificii in clipe hotaritoare, si noi deseori nu suntem capabili sa facem aceste sacrificii pentru persoana iubita.Ne plingem de mila, cerem sa fim acceptati cum ne-a facut mama-natura,insa oare meritam noi cu adevarat sa fim iubiti?

   In fine, suntem cu totii niste egoisti care ne dorim bine numai noua,  sa fim fericiti si sa nu ne lipseasca nimic, sa avem parte de iubire si de grija din partea celor dragi, sa fim respectatati si sa ne fie respectate criticile timpite pe care le spunem in voce...iar in schimb sa nu oferim nimic... si uitam ca in viata trebuie sa existe un echilibru, un circuit intre iubire si fericire spre care trebuie sa tinda fiecare.Uitam ca trebuie sa luptam nu numai cu cei care au un suflet mediocru si ne distrug visele, ci si cu noi insine.Lupta cu eul interior pare atit de penibila, insa atit de dificil de realizat.Eul  din noi ascunde atitea ginduri  macabre, minciuni,slabiciuni, murdarii de care stim numai noi, iar pe dinafara sclipim de mindrie si orgoliu.Insa vreau sa accentuez, ca  a fi mindru nu inseamna numaidecit a fi increzut in sine.De multe ori observ, ca mindria este o boala, ca o infectie care ne striveste iubirea si speranta de a fi fericit, ne innegreste gindurile,ne umple cu sarcasm,ironie si vorbe goale, iar noi credem ca suntem atit de puternici si increzuti , inselindu-ne singuri pe noi. Cel mai usor  e sa spunem : " Asa sunt eu si trebuie sa ma accepti daca ma iubesti" Si de ce avem frica noi? De ce dorim sa fim mindri sau acesta este doar un capriciu prostesc?Deoarece intr-adevar suntem niste neputinciosi, pentru ca nu putem sa ne oprim la momentul potrivit, sa ne cerem iertare de la persoana draga, s-o imbratisam si sa-i spunem cit de tare o adoram.De ce uneori alegem sa ne autodistrugem, sa suferim din prostie si inca sa mai asteptam sa  fim intelesi de cel care  ne este alaturi?De ce nu intelegem ca viata este scurta, si intr-un sfirsit trebuie sa ne adaptam, sa iertam,sa iubim, sa ne invatam sa fim fericiti si  sa nu facem multa filosofie din nimic?

   In fine, e atit de frumos sa iubesti...

♥ Un bun prieten iti stie toate "povestile"...

insa cel mai bun prieten, este acela care le-a trait alaturi de tine!  

O viaţa nu costă nimic,nimic nu valorează cît o viaţă

   Primim în dar cănd apărem în lumină o viaţă şi un destin. De aceea unii filosofi, care au avut menirea de a schimba ceva în momentul omenirii au crezut, că toţi oamenii sunt egali – în faţa naturii şi a lui Dumnezeu. Ne naştem egali! Din punctul zero al existenţei pornim ca un grup compact de sportivi, cu şanse egale  in marea competiţie a vieţii. Oscarul va fi primit atît pentru rol principal , cît şi pentru rol secundar.

   Şi totuşi, lucrurile nu sunt atît de simple,nu pot fi privite atît de simplist. Unii oameni îşi primesc în dar viaţa şi odata cu ea destinul; alţii îşi caută destinul toată viaţa; alţiii coboară treptele umanităţii în subdestin, pe alţii îi lasă indiferenţi... Suntem  individualităţi,personalităţi, în comparaţie cu alţii, în comparaţie cu noi înşine.

 În ceea ce priveşte viaţa, existenţa, scopul nostru pe Pămînt,dacă acesta există, totul este relativ şi numeroase teorii au ieşit la lumină de cînd e lumea şi pamîntul. Fiecare are o teorie a lui referitoare  la rostul existenţei umane şi la modul cum am apărut. În zilele noastre lumea se bazează enorm pe ştiinţă, lăsînd filosofia pe un plan secundar, dar este cert dovedit, că o viaţa nu costă nimic şi nimic nu valorează cît o viaţă.

  Viaţa este o epigramă a cărei ac inţepător este moartea, o scenă de teatru, unde actorii sunt oamenii. Piesa vieţii este în mîinile lor: o dramă sau o comedie, sau ambele combinîndu-se cu voluptate ca mireasma îmbătătoare a florilor de roz-marin în aerul proaspăt şi umed după o ploiţă de vară.

  A trăi este o artă! Şi pot afirma încrezător,că să trăieşti corect e o artă prea complicată pentru a o cunoaşte cu toţii. Prea multe întrebări ne frămîntă şi prea multe răspunsuri căutăm... Adevăr sau minciună, bun sau rău, sunt termeni ce ne definesc viaţa. Este inevitabil să nu simţim pe propria piele aceşti termeni,care unora le sunt familiari, iar altora complet străini. Aşa cum spunea şi E.Cioran “Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; nuştiu ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda.” De fapt această afirmaţie care poate să vi se pară fără sens, capătă o logică dacă suntem capabili de a o aprofunda. Omul nu este capabil de a face diferenţa dintre bine şi rău, dintre cunoscut şi necunoscut; el încearcă să perceapă toate trăirile ca fiind nişte legi...nu personalizate, ci impuse. Unde vom ajunge oare dacă, noi oamenii, în lumea noastră, în lumea oamenilor, trăim după anumite legi? De ce nu suntem capabili să ne facem propriile legi? De ce nu putem spune: “faptul că exist eu, dovedeşte că lumea n-are nici un sens”? În ce fel putem găsi un sens în frămîntările unui om, dacă la acel om este aplicată cu voinţa lui, legea suferinţei? Cum putem ajuta un astfel de om, dacă el singur îşi caracterizează viaţa ca fiind un neant al suferinţei şi al supunerii? Asta este natura evoluţiei umane, a vrea mai mult şi mai mult. Problema se iveşte nu în culmea ambiţiei, ci în culmea lipsei acesteea. Cînd nu ai o ambiţie, nu te laşi atins de nimeni şi de nimic.

    Fiecare din noi, parcurgînd prin viaţă, are un anumit scop, care duce la realizae sau la  nerealizare. De aceea mereu ne întrebăm:”Ce este viaţa şi ce vrea de la noi?” Omul nu ştie, omul trăieşte într-o democraţie continuă, fără a-şi legaliza propriile convingeri. “Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric“- este o afirmaţie destul de logică pentru acei ce cred în tăria de caracter. Este un adevărat chin să încerci  să te descoperi, să îţi cunoşti frămîntările, să îţi laşi frica să iasă din tine cînd ai nevoie de ea, să îţi lucrezi subconştientul cînd încerci  să aprofundezi subiectivitatea vieţii. Sunt multe astfel de momente, dar puţine sunt gîndirile ce duc într-o ambianţă plăcută asupra vieţii.

    O altă problemă a perceperii vieţii ar fi tragedia sau durerea semenilor noştri. Auzim zilnic de violenţă stradală, dar nu-i dăm atenţie pînă cînd noi înşine sau cineva drag nouă devine victima unei crime violente sau agresiuni fizice stradale. Nu realizăm şi nu suntem capabili de a conştientiza răul din jurul nostru pînă cînd nu simţim noi acel rău. E bine ştiut, că nimeni nu are dreptul să te desconsidere, să-ţi rănească sufletul, să te lovească fizic sau să-ţi limiteze libertatea şi drepturile. În gîndirea comună există ideea că se poate vorbi de violenţă doar auntci cînd se manifestă la fel de bine şi în plan psihologic,dar, deoarece nu lasă urme vizibile, acest tip de traumă este deseori uşor de ignorat.

   Orice individ poate deveni delicvent, dacă i se oferă ocazia sau dacă circumstanţele îl îndeamnă spre actul infracţional. Oricine poate să curme o viaţă de om şi să lase în urma sa un ocean de lacrimi îndurerate celor apropiaţi.

   Un caz real, ce a avut loc acum doi ani, m-a marcat enorm şi m-a făcut să iubesc viaţa mai mult ca niciodată, este moartea unei prietene la vîrsta de numai 17 ani într-un tragic accident rutier. Teribilul accident s-a produs în jurul orelor 22 pe viaductul de la Botanica. Maşina în care se afla împreună cu un prieten, şoferul automobilului, s-a izbit violent de parapetul de pe marginea străzii. Ea se afla pe bancheta din faţă şi a murit pe loc în urma impactului. Sentimentele şi golul din suflet ce l-am simţit cu toţii cînd am petrecut-o pe ultimul drum sunt de nedescris. E păcat că s-a stins un suflet atît de tînăr, fără de visuri împlinite, o inimă mare de copilă nevinovată ce a plătit cu viaţa pentru neatenţia şoferului. Era un înger de fată şi nu merita să se termine atît de repede, să i se puna punct tuturor viselor şi ambiţiilor ce le avea adunate mereu în strălucirea ochilor atît  de pătrunzători. Sărmanii părinţi, din acest moment viaţa lor este un non-sens, deoarece au realizat că din casa lor a plecat un hohot de bucurie... A mai căzut o stea, s-a stins un zîmbet de milioane...

   Viaţa nu înseamnă să mărim viteza, fii fericit cît trăieşti, pentru că mort o să fii mult timp. Adaugă viaţă la ani, nu ani la viaţă.

   În fiecare zi ni se întîmplă lucruri care de care mai spectaculoase sau deopotrivă trăim într-o rutină enervantă. Acestea ne forţează să gîndim totuşi că lucrurile se întimpllă cu un sens şi că cineva ne ghidează viaţa. În aceste fel găsim un vinovat pentru problemele care ne înconjoară. În zilele noastre, omul obişnuit îşi aduce aminte de preţul vieţii doar în momentele foarte grele din viaţă. Atunci îşi pune întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită cînd atîtea necazuri exista şi doar puţină fericire, dacă există un Dumnezeu sau o fiinţă care îl protejează sau dacă viaţa noastră are un sens şi toate se întimplă într-o anumită ordine a firii.

  Un lucru este cert, viaţa merită trăită din plin. Trebuie să te bucuri de ea, aşa numai cum tu poţi, să nu-i uiţi preţul niciodată şi să-i zîmbeşti sincer mereu, căci un hohot de rîs scoate un cui de la coşciug.

Fiecare doreste Iubirea...

Fiecare doreşte Iubirea. Dar ridică-te deasupra imaginii lucrurilor, căci ce a rămas între tine şi iubire?
Uneori, când Dragostea începe să devină netedă, vraja este îndepărtată iar viaţa devine monotonă şi rutinată. Este nevoie de un şoc pentru a rupe monotonia.