Primim în dar cănd apărem în lumină o viaţă şi un destin. De aceea unii filosofi, care au avut menirea de a schimba ceva în momentul omenirii au crezut, că toţi oamenii sunt egali – în faţa naturii şi a lui Dumnezeu. Ne naştem egali! Din punctul zero al existenţei pornim ca un grup compact de sportivi, cu şanse egale in marea competiţie a vieţii. Oscarul va fi primit atît pentru rol principal , cît şi pentru rol secundar.
Şi totuşi, lucrurile nu sunt atît de simple,nu pot fi privite atît de simplist. Unii oameni îşi primesc în dar viaţa şi odata cu ea destinul; alţii îşi caută destinul toată viaţa; alţiii coboară treptele umanităţii în subdestin, pe alţii îi lasă indiferenţi... Suntem individualităţi,personalităţi, în comparaţie cu alţii, în comparaţie cu noi înşine.
În ceea ce priveşte viaţa, existenţa, scopul nostru pe Pămînt,dacă acesta există, totul este relativ şi numeroase teorii au ieşit la lumină de cînd e lumea şi pamîntul. Fiecare are o teorie a lui referitoare la rostul existenţei umane şi la modul cum am apărut. În zilele noastre lumea se bazează enorm pe ştiinţă, lăsînd filosofia pe un plan secundar, dar este cert dovedit, că o viaţa nu costă nimic şi nimic nu valorează cît o viaţă.
Viaţa este o epigramă a cărei ac inţepător este moartea, o scenă de teatru, unde actorii sunt oamenii. Piesa vieţii este în mîinile lor: o dramă sau o comedie, sau ambele combinîndu-se cu voluptate ca mireasma îmbătătoare a florilor de roz-marin în aerul proaspăt şi umed după o ploiţă de vară.
A trăi este o artă! Şi pot afirma încrezător,că să trăieşti corect e o artă prea complicată pentru a o cunoaşte cu toţii. Prea multe întrebări ne frămîntă şi prea multe răspunsuri căutăm... Adevăr sau minciună, bun sau rău, sunt termeni ce ne definesc viaţa. Este inevitabil să nu simţim pe propria piele aceşti termeni,care unora le sunt familiari, iar altora complet străini. Aşa cum spunea şi E.Cioran “Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; nuştiu ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda.” De fapt această afirmaţie care poate să vi se pară fără sens, capătă o logică dacă suntem capabili de a o aprofunda. Omul nu este capabil de a face diferenţa dintre bine şi rău, dintre cunoscut şi necunoscut; el încearcă să perceapă toate trăirile ca fiind nişte legi...nu personalizate, ci impuse. Unde vom ajunge oare dacă, noi oamenii, în lumea noastră, în lumea oamenilor, trăim după anumite legi? De ce nu suntem capabili să ne facem propriile legi? De ce nu putem spune: “faptul că exist eu, dovedeşte că lumea n-are nici un sens”? În ce fel putem găsi un sens în frămîntările unui om, dacă la acel om este aplicată cu voinţa lui, legea suferinţei? Cum putem ajuta un astfel de om, dacă el singur îşi caracterizează viaţa ca fiind un neant al suferinţei şi al supunerii? Asta este natura evoluţiei umane, a vrea mai mult şi mai mult. Problema se iveşte nu în culmea ambiţiei, ci în culmea lipsei acesteea. Cînd nu ai o ambiţie, nu te laşi atins de nimeni şi de nimic.
Fiecare din noi, parcurgînd prin viaţă, are un anumit scop, care duce la realizae sau la nerealizare. De aceea mereu ne întrebăm:”Ce este viaţa şi ce vrea de la noi?” Omul nu ştie, omul trăieşte într-o democraţie continuă, fără a-şi legaliza propriile convingeri. “Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric“- este o afirmaţie destul de logică pentru acei ce cred în tăria de caracter. Este un adevărat chin să încerci să te descoperi, să îţi cunoşti frămîntările, să îţi laşi frica să iasă din tine cînd ai nevoie de ea, să îţi lucrezi subconştientul cînd încerci să aprofundezi subiectivitatea vieţii. Sunt multe astfel de momente, dar puţine sunt gîndirile ce duc într-o ambianţă plăcută asupra vieţii.
O altă problemă a perceperii vieţii ar fi tragedia sau durerea semenilor noştri. Auzim zilnic de violenţă stradală, dar nu-i dăm atenţie pînă cînd noi înşine sau cineva drag nouă devine victima unei crime violente sau agresiuni fizice stradale. Nu realizăm şi nu suntem capabili de a conştientiza răul din jurul nostru pînă cînd nu simţim noi acel rău. E bine ştiut, că nimeni nu are dreptul să te desconsidere, să-ţi rănească sufletul, să te lovească fizic sau să-ţi limiteze libertatea şi drepturile. În gîndirea comună există ideea că se poate vorbi de violenţă doar auntci cînd se manifestă la fel de bine şi în plan psihologic,dar, deoarece nu lasă urme vizibile, acest tip de traumă este deseori uşor de ignorat.
Orice individ poate deveni delicvent, dacă i se oferă ocazia sau dacă circumstanţele îl îndeamnă spre actul infracţional. Oricine poate să curme o viaţă de om şi să lase în urma sa un ocean de lacrimi îndurerate celor apropiaţi.
Un caz real, ce a avut loc acum doi ani, m-a marcat enorm şi m-a făcut să iubesc viaţa mai mult ca niciodată, este moartea unei prietene la vîrsta de numai 17 ani într-un tragic accident rutier. Teribilul accident s-a produs în jurul orelor 22 pe viaductul de la Botanica. Maşina în care se afla împreună cu un prieten, şoferul automobilului, s-a izbit violent de parapetul de pe marginea străzii. Ea se afla pe bancheta din faţă şi a murit pe loc în urma impactului. Sentimentele şi golul din suflet ce l-am simţit cu toţii cînd am petrecut-o pe ultimul drum sunt de nedescris. E păcat că s-a stins un suflet atît de tînăr, fără de visuri împlinite, o inimă mare de copilă nevinovată ce a plătit cu viaţa pentru neatenţia şoferului. Era un înger de fată şi nu merita să se termine atît de repede, să i se puna punct tuturor viselor şi ambiţiilor ce le avea adunate mereu în strălucirea ochilor atît de pătrunzători. Sărmanii părinţi, din acest moment viaţa lor este un non-sens, deoarece au realizat că din casa lor a plecat un hohot de bucurie... A mai căzut o stea, s-a stins un zîmbet de milioane...
Viaţa nu înseamnă să mărim viteza, fii fericit cît trăieşti, pentru că mort o să fii mult timp. Adaugă viaţă la ani, nu ani la viaţă.
În fiecare zi ni se întîmplă lucruri care de care mai spectaculoase sau deopotrivă trăim într-o rutină enervantă. Acestea ne forţează să gîndim totuşi că lucrurile se întimpllă cu un sens şi că cineva ne ghidează viaţa. În aceste fel găsim un vinovat pentru problemele care ne înconjoară. În zilele noastre, omul obişnuit îşi aduce aminte de preţul vieţii doar în momentele foarte grele din viaţă. Atunci îşi pune întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită cînd atîtea necazuri exista şi doar puţină fericire, dacă există un Dumnezeu sau o fiinţă care îl protejează sau dacă viaţa noastră are un sens şi toate se întimplă într-o anumită ordine a firii.
