cînd plîngî, femeie, toată apa lumii

se află-n ochii tăi ca două lacuri

ce oglindesc luceferi în hamacuri

tinzînd să cadă în tristeţea humii

cînd laşi sî cadî lacrimile amare

fără-a-îintreba ceva şi făr-a cere

parcă te pregăteşti de înviere

topin în plînsu-ţi ocnele de sare

de-aceea nimeni n-are acest drept

sa-ţi judece-n vre-un fel firescul plîns

în care duioşia lumii-ai strîns

ca s-o pîstrezi în sipetul din piept